Nu-I de mirare ca e numit Mantuitorul

Realitate și simbol în același timp, Crucea lui Hristos este miezul credinței creștine. Totul gravitează în jurul ei, iar faptul acesta ne uimește de fiecare dată. Cei mai buni specialiști în istorie antică, cei mai pregătiți exegeți și cei mai renumiți antropologi trăiesc mereu sub această fascinație. Deși toți aceștia cunosc detaliile istorico-teologice, sunt surprinși de ideea centrală: Dumnezeu atârnat pe cruce.

Într-o astfel de stare se afla și Max Lucado când – în 1986 – a publicat pentru prima dată pe acest subiect. Nu-i de mirare că e numit Mântuitorul este titlul cărții, apărută în românește la editura Scriptum (Oradea) în anul 2009. De fapt e o colecție de cronici ale crucii, o invitație de a experimenta adevărul jertfei lui Hristos la nivel personal. Este ca și cum te-ai așeza confortabil în fața unui tablou, ai contempla și ai încerca să înțelegi totodată.

Structurată în trei părți, cartea își propune să răspundă la întrebarea: Cum este Crucea lui Hristos esența credinței? În stilu-i caracteristic, Lucado răspunde la această întrebare cu multă delicatețe. Conștient că se apropie de o mare taină, el încearcă să deznoade evenimentul crucificării din perspectiva creștinului onest. Cum spuneam, privește spre el din trei unghiuri diferite. Primul este unghiul cuvintelor. Pe cruce, Isus a rostit cuvinte cu semnificație în cel mai dramatic moment al existenței Sale pământești. Aceste cuvinte au valoare de paradigmă. Rugăciunea de iertare a lui Isus, mântuirea tâlharului pocăit, încredințarea mamei sale în grija lui Ioan, strigătul părăsirii care a cutremurat lumea, implorarea apei, anunțarea finalului și încredințarea duhului în mâna Tatălui – iată marile preocupări ale Domnului pe cruce. Ei bine, toate acestea sunt analizate în capitole separate. Acele câteva ceasuri ne sunt reconstituite plecând de la ceea ce a spus Isus. Este o fereastră uimitoare ce ni se deschide spre personalitatea Sa. Auzindu-L și meditând la cele exclamate, putem citi mai bine în inima Sa dumnezeiască. Putem pricepe mai bine lărgimea iubirii Sale pentru cei pireduți, pentru cei care au imperioasă nevoie de jertfa Sa.

Al doilea este unghiul martorilor. Mult prea mediatizat, evenimentul crucificării a atras tot felul de oameni. Ar fi cam două tipuri: unii atinși de bunăvoie, alții atinși din întâmplare. În categoria a doua se includ oameni ca Malhu, Baraba și sutașul roman. Evangheliile îi amintesc pe toți trei, dar se ocupă deopotrivă și de ucenici și femei. Aici o avem cu prioritate pe Maria, mama Domnului; dar și celelalte femei ce I-au fost alături adesea. Dintre toți ucenicii, Ioan se pare că a rămas cel mai mult cu Isus. El ajunge – împreună cu femeile – până la piciorul Crucii. Mezinul dintre ucenici, el face dovada unei iubiri plină de curaj. Întâlnirile de după Înviere sunt și ele atât de vii și emoționante. Petru este aici în prim plan, mai ales din cauza lepădării sale întreite. O pleiadă de figuri unice, un cor de martori care sunt fie de o parte fie de cealaltă a baricadei. Oricum, oriunde s-ar afla, ei intră vrând-nevrând într-o relație cu Isus. Nimeni nu poate să rămână indiferent: nici atunci, nici acum.

În fine, al treilea este unghiul înțelepciunii. Se aduc în discuție ipostaze jenante. Jucătorii de cărți de la piciorul Crucii, bunăoară. Erau atât de aproape de Isus, dar ignoranța lor nu cunoaște margini. Alții ca ei, în situații similare, au procedat la fel. Indiferența trecătorilor, ura preoțimii, visceralitatea ostașilor sunt doar câteva exemple. Dar, mai devreme sau mai târziu, ucenicii și femeile Îl vor reîntâlni pe Isus. Acum viu, gata să-i încurajeze, Mântuitorul le oferă ultima lecție. Ezitările lor anterioare, atitudinea lor incorectă adesea și toate câte vor mai fi fost trebuie acum înțelese în lumina Învierii. Înțelept nu e omul care nu greșește, ci acela care învață din propriile-i greșeli. Ucenicii au trecut testul, iar cartea Faptele Apostolilor ne stă drept mărturie.

Crucea lui Hristos este, așadar, locul spre care toți privesc. Unii cu admirație, alții cu dispreț, dar nimeni nu rămâne pe dinafară. Cartea lui Lucado ne creionează în culori vii detalii care ne scapă la simpla lectură a Evangheliilor. Merită s-o citim și să medităm la eveniment. Întreaga lucrare este o aducere aminte, o chemare la mai mult și la mai bine.