Cand Dumnezeu iti taie calea. Intalnirea cu o viata noua printr-o schimbare nedorita

Cand Dumnezeu iti taie calea. Intalnirea cu o viata noua printr-o schimbare nedorita

Mereu pierdem câte ceva.

Când Dumnezeu îți taie calea este pentru oamenii care nu trăiesc viața pe care și-au plănuit-o. Este pentru cei care se confruntă cu pierderi grele, pierderi care îi obligă să facă alegeri care îi înspăimântă. Se vor agăța de un lucru sau altul pentru a se salva? Sau își vor deschide brațele într-atât de larg încât să poată primi viața pentru care Isus a murit ca să le-o poată da?

Soțul sau soția moare sau își părăsește familia. Prieteniile se destramă. Sănătatea se șubrezește. Copiii cresc și părăsesc casa părintească. Ne luăm o slujbă nouă, și pentru asta ne mutăm în alt oraș. Visele și lucrurile sigure din trecut se năruiesc, speranțele de viitor sunt spulberate. Nimic nu mai rămâne cum a fost sau nu se întâmplă cum ne-am dorit. Viața, se pare, este în mod necesar presărată cu pierderi, marcată de abandonări.

Toate acestea însă nu ar trebui să-i surprindă pe creștini, ca unii care sunt chemați să-și piardă viața, pentru a o găsi cu adevărat. Prin urmare, dacă ne hotărâm să-L urmăm pe Isus, putem fi siguri că vom cunoaște din plin ce înseamnă să fii abandonat. Vestea bună—dar și greu de primit—a Evangheliei este că abandonările prin care trecem pot fi îmbrățișate ca oportunități de a primi o nouă viață.    

M. Craig Barnes este profesor de conducere și slujire creștină la Seminarul Teologic Pittsburgh și pastorul Bisericii Presbiteriene Shadyside, Washington, D.C. Printre cărțile lui se numără Yearning: Living Between How It Is & How It Ought to Be și Searching for Home: Spirituality for Restless Souls.


Cuprins

Introducere      9
1. Pierderea vieții      11
2. Oportunități înfricoșătoare      25
3. Unde nu vei voi      39
4. Abandonat de succes      59
5. Abandonat de sănătate      73
6. Abandonat de familie      89
7. Abandonat de Dumnezeu      107
8. Doxologie      125
Note      139


Introducere

Pierdem mereu câte ceva: soţii, soţi, prieteni, sănătate, iluzii şi senti-mente de siguranţă din trecut. Nimic nu rămâne neschimbat.
Încă nu am întâlnit nicio persoană care să ducă viaţa pe care şi-a imaginat-o. Unii par încântaţi de situaţia lor: „Mulţumesc lui Dumnezeu că viaţa mea s-a dovedit a fi mult mai bună decât am sperat“. Însă rar trece o săptămână fără să întâlnesc, în activitatea mea de pastor, oameni care sunt departe de a mulţumi lui Dumnezeu pentru pierderea celor mai de preţ lucruri din viaţa lor. Nimeni nu vrea să fie abandonat.
Tipic pentru cei care se consideră abandonaţi este faptul că au pierdut ceva sau pe cineva de care au avut nevoie. Soţia se întoarce acasă şi găseşte un bilet pe frigider: „Te părăsesc“. Un angajat care a lucrat douăzeci de ani în acelaşi loc este chemat în biroul şefului care-i spune că va fi disponibilizat în ziua respectivă. O tânără femeie se supune unei mastectomii şi apoi se întreabă dacă va reuşi vreodată să se oprească din plâns. Toţi aceşti oameni s-au bazat pe tovarăşul lor de viaţă sau pe cariera lor, ori măcar pe ideea că sunt pe deplin sănătoşi. Într-o zi, se trezesc că lucrurile pe care au contat nu mai sunt, iar viaţa li se schimbă fără putinţă de întoarcere.
Ne aşteptăm ca, de-a lungul vieţii, să suferim unele pierderi inevitabile. Copiii cresc şi părăsesc căminul părintesc. O slujbă nouă, într-un alt oraş, ne obligă să ne luăm rămas bun de la prieteni şi familie şi să luăm viaţa de la capăt în locul unde trebuie să plecăm. În cele din urmă, bătrâneţea ne aduce în situaţia de a-l încredinţa pe partenerul nostru de viaţă în mâna lui Dumnezeu. Putem anticipa anumite pierderi, dar acest lucru nu le face mai puţin dureroase.
Unul dintre lucrurile cele mai curajoase pe care le fac oamenii este să treacă de bunăvoie peste nemulţumirile care le marchează existenţa, acceptând ideea că o nouă şansă îi aşteaptă chiar de mâine. Când se întâmplă aşa, se poate ca experienţele prin care trec să nu fie atât de cutremurătoare ca ale celor ce se lasă pradă durerii părăsirii, dar călătoria lor, dincolo de frică şi suferinţă, spre o nouă viaţă, nu este mai puţin încărcată de dramatism.
Sub orice formă s-ar înfăţişa, părăsirea poate fi întotdeauna primită ca şansa de a ne trezi la o nouă viaţă. Văduva copleşită de durere poate supravieţui pierderii suferite. Rănit şi dezamăgit de un divorţ penibil, te poţi aduna iarăşi pentru a lua viaţa de la capăt. Pierderea slujbei poate însemna începutul unei noi cariere.
Ne vine foarte greu să acceptăm pierderea ca şansa de a începe o viaţă nouă. E cea mai teribilă provocare pe care ne-o lansează viaţa. Cu toate acestea, este vorba de un moment esenţial în dinamica vieţii creştine.
Dacă ne propunem să-L urmăm pe Isus Hristos o bună parte a vieţii, trebuie să ţinem seama de faptul că vom pierde nenumărate lucruri. Este ceea ce El a încercat să le spună în repetate rânduri ucenicilor Săi. Isus face neîncetat afirmaţii de genul: „Numai cei care îşi vor pierde viaţa o vor găsi.“
Biserica creştină a dat un nume acestui proces. I-a spus convertire.
Tocmai acesta este subiectul cărţii de faţă. Ea este povestea oamenilor din Scripturi, dar şi a enoriaşilor mei, care au descoperit că viaţa lor nu este cea pe care şi-au închipuit-o. Fiecare din ei a pierdut ceva esenţial. Un lucru la care au ţinut foarte mult le-a fost luat, şi această pierdere i-a obligat să ia o decizie cutremurătoare. Se vor agăţa de altceva pentru a supravieţui? Sau îşi vor deschide sufletul spre a primi viaţa pe care Isus le-a dat-o murind pentru ei?